Ești unul dintre pasionații tehnicilor neconvenționale (cianotipie, Van Dyck Brown) de imprimare a fotografiei. Există un public doritor de asemenea lucrări? Cât de greu se ajunge la acest public?
Eu prefer să le zic tehnici alternative de printare pentru că, în zilele noastre, până și printul clasic alb-negru poate fi catalogat ca neconvențional. Nu știu dacă exista un public doritor sau ce dimensiuni are, până la Artan2x am printat pentru mine și pentru prieteni iar pozele le-am făcut cadou sau le-am păstrat la sertar (o perioadă, până le-am făcut și p-alea cadou 😊). Toate pozele le-am scanat și le-am postat online, în principal să aud păreri despre ce am greșit sau ce pot să îmbunătățesc. Ce e mișto e așa că primesc sfaturi direct de la oamenii ale căror cărți le-am citit și pe care îi consider tătici în altprints. E drept că sunt printre zecile de mii de membrii și mulți începători care nu înțeleg ce vrei să zici când le spui că printul este subexpus, însă te uiți la lucrările lor și decizi singur dacă să le asculți sau nu sfatul. Însă, uite, în cazul cianotipiei chiar poți vorbi cu unul dintre titanii cianotipiei, mă refer la Mike Ware – e membru deosebit de activ pe FB și este omul care a modernizat procesul și l-a făcut mult mai accesibil. Ca să îți răspund la ultima întrebare însă, eu nu fac poze că să ajungă la public, le fac în principal pentru mine: îmi place să pozez și îmi place să printez, dacă pozele îți plac și ție, cu atât mai bine.
Care sunt caracteristicile unei fotografii care o fac să mai valoroasă dacă este imprimată prin aceste tehnici?
Eu cred că o poză proastă printată în cel mai costisitor proces alternativ, pe cea mai scumpă hârtie, nu este o poză mai valoroasă, tot o poză proastă rămâne. Și aici mi-aduc aminte ce zicea parcă Dinu Lazăr: „poze proaste poți face și cu smena și cu hasselblad“. Însă în același timp ne gândim că în fiecare zi sunt postate online miliarde de fotografii, unele matematic excepționale. Ne mai gândim că hard-discurile se bușesc exact când ți-e lumea mai dragă, asta dacă nu le formatăm singuri când suntem puțin mai obosiți. Ce încerc să zic e că o poză printată are mai mari șanse să supraviețuiască nenorocirilor digitale. Acum, că e printată în procedeul clasic, van dyke brown sau în platină, ține de îndemânarea fiecăruia. Și de buzunarul lui.
De la colecția lui Costică Acsinte până la fotografia de animale sălbatice și cianotipie este un parcurs destul de lung. Care activitate te descrie mai bine: documentaristul (a se citi căutătorul prin arhive), fotograful de natură sau specialistul în tehnici de imprimare? De care te simți mai apropiat?
Sunt puține lucrurile pe care le fac de plăcere, care au o valoare intrinsecă pentru mine. Pozatul este unul dintre ele. „Dacă e cu poze, mă bag“ — încă am trecut asta la descriere pe câteva platforme sociale. Acum câțiva ani nu făceam nimic altceva decât macro – am băgat mulți bănuți în asta și foarte mult din timpul meu liber. Acum nu mai pierd vremea cu gâze, îmi place să lenevesc sub o foaie de cort sau ascuns în mașină, așteptând o păsărică să-mi intre în raza obiectivului. Lafel și cu printatul, încă îmi place să pierd o zi până să văd că nu-mi place cum arată un print și să o iau de la capat. Mai ales dacă sunt și chestii noi pe care nu le-am încercat până acum, cum a fost marginea inexistentă de la seria cu Artan2x. Atunci chiar uit de mine. Poate și de asta mi se pare de importanță capitală pasiunea: nu contează ce faci, că printezi, că faci muzică sau că prăjești cafea, ce e important e să o faci cu pasiune, să te implici până la gât în ceea ce faci.
Care este prima ta amintire legată de Artan și de muzica lui? Dar cea mai spectaculoasă?
Ascultam Timpuri Noi dinainte să scoată albumul omonim, aveam un disc scos de electrecord pe care îl chinuiam pe un radio cu pick-up deasupra. Așa că nu mai știu exact când și cum m-am îndrăgostit de muzica lui. Însă țin minte că la un moment dat eram la mare unde stăteam de câteva săptămâni cu banii de câteva zile și, într-o bună zi, am intrat în vorbă la împinge tava cu doi tipi, iar unul avea o pereche de papuci care îți săreau în ochi, că erau din piele de crocodil roșu sau maimuță vânătă nu mai știu. Însă mi-a zis că i-a primit de la Artanu, că fuseseră (sau erau poate) vecini de bloc. Nu l-am crezut, îți dai seama, însă am tăcut din gură pentru că se oferise să plătească ciorba sau ce mâncam noi acolo.
